Când mă sărută el,
se simte în tot corpul meu. Când îl ating eu, vibrează de fericire. Nu știu ce e asta, dar știu că-mi
place mult. Nu știu ce tot zice el, da-mi place să-l ascult. În mâinile lui e o liniște totală, din care mă
desprind ușor de frică. De frica cui ? De frica mea.
V-a durut
vreodată inima, de dragoste ? Nu, nu metaforic, ci la propriu. Pe mine m-a
durut o noapte. Cum se simte ?
Complicat. Ca și cum îți arde sufletul. Ți-ai
simțit vreodată lacrimile grele și reci, goale ? Eliberând și amplificând fiecare
sentiment, în același timp ? Nu ? Trăiți
degeaba. M-am săturat să știți voi ceva
ce eu nu știu, pe când voi credeți că eu știu ceva ce voi nu știți. M-am săturat să mă privesc în oglindă și să
mă văd pe mine, pe dinafară. Vreau o oglindă care să-mi dezgolească sufletul.
În fața lui. Să și creadă ceea ce-mi
spune. Eu, eu-s un copil. Iar el nu-i mai departe. Singurele sentimente care le
avem sunt frica și dragostea. Asta simte cu adevărat un om, restul sunt
derivate. Vreau libertatea aia de la
începutul verii. Eu, eu am greșit. Lasă
toată vina pe mine, că eu mereu greșesc, mi-o fac cu mâna mea... Adică cu
vorbele mele. “Dar vorbele uită-le-s glume.” Sau asta trebuie să fac
eu ?
De ce exact când îmi trecuse o boală, a apărut alta ? De ce m-ai vindecat de el, complet,
ca să mă îmbolnăvești de tine ?
N-am mai scris niciodată plângând. Și niciodată nu m-am simțit neeliberată
scriind.
Ciocolată, ochi căprui, buze dulci, bere, metaxa. Sevraj,
dragule, sevraj. M-am îndrăgostit de tine și nu suport sevrajul. Dar eu nu beau
alcool.
Da, știu că e
doar vina mea. Sunt om, greșesc. Vreau să repar greșeala.
“Bea un pahar cu apă, relaxează-te!”
