Dintr'o parte cognitivă și una sentimentală

                Când mă sărută el, se simte în tot corpul meu. Când îl ating eu, vibrează  de fericire. Nu știu ce e asta, dar știu că-mi place mult. Nu știu ce tot zice el, da-mi place să-l ascult.  În mâinile lui e o liniște totală, din care mă desprind ușor de frică. De frica cui ? De frica mea.

                V-a durut vreodată inima, de dragoste ? Nu, nu metaforic, ci la propriu. Pe mine m-a durut o noapte.  Cum se simte ? Complicat. Ca și cum îți arde sufletul.  Ți-ai simțit vreodată lacrimile grele și reci, goale ? Eliberând și amplificând fiecare sentiment, în același timp ? Nu ?  Trăiți degeaba.  M-am săturat să știți voi ceva ce eu nu știu, pe când voi credeți că eu știu ceva ce voi nu știți.  M-am săturat să mă privesc în oglindă și să mă văd pe mine, pe dinafară. Vreau o oglindă care să-mi dezgolească sufletul. În fața lui.  Să și creadă ceea ce-mi spune. Eu, eu-s un copil. Iar el nu-i mai departe. Singurele sentimente care le avem sunt frica și dragostea. Asta simte cu adevărat un om, restul sunt derivate.  Vreau libertatea aia de la începutul verii.  Eu, eu am greșit. Lasă toată vina pe mine, că eu mereu greșesc, mi-o fac cu mâna mea... Adică cu vorbele mele.  “Dar vorbele uită-le-s glume.” Sau asta trebuie să fac eu ?  

              De ce exact când îmi trecuse o boală, a apărut alta ?  De ce m-ai vindecat de el,  complet,  ca să mă îmbolnăvești  de tine ? N-am mai scris niciodată plângând. Și niciodată nu m-am simțit neeliberată scriind.  

             Ciocolată, ochi căprui, buze dulci, bere, metaxa. Sevraj, dragule, sevraj. M-am îndrăgostit de tine și nu suport sevrajul. Dar eu nu beau alcool.

             Da, știu că e doar vina mea. Sunt om, greșesc. Vreau să repar greșeala.

 “Bea un pahar cu apă, relaxează-te!”