Din stări febrile

Mie nu-mi plac oamenii care se aprind ca o lumânare pentru a se stinge la prima adiere. Mă dezgustă. Sunt josnici. Simt că nu-mi merită privirea nici măcăr fugitiv. N-am zis niciodată că entuziasmul este de rău augur, dar trebuie să știi să-l temperezi. Da, să te ducă valul e perfect, atât timp cât nu ajungi în abis.
N-am căutat niciodată oameni să-i am alături. M-au găsit ei. M-au prins de mână și m-au ținut strâns până mi-au pocnit degetele și-mi venea să icnesc de plăcerea dureroasă. Iar când mi s-au dezamorțit și le-am deschis palma să-i cuprind, s-au retras. E frică ? E un fenomen pe care nu-l pot descrie. Dar îl pot simți. Năvalnic se scurge din atriu în ventricul și se întoarce în atriu, în loc să-mi părăsească organul vieții pentru a se elibera de dioxidul de carbon. Oricum, nici materia mea cenusie nu e privată de gazul toxic zilele astea.
Mereu mi s-a spus să fiu mai puțin cerebrală, să-mi relaxez simțurile, să fiu liberă. Nu domnule! Dacă fac asta mă panichez. Îmi deschid sufletul, îl curăț ca să poți intra, dar probabil nu suporți asta. Aș vrea să-ți zdruncin creierii, să-ți restabilesc sinapsele. Să vezi clar unde mergi și dacă e calea corectă.
Mi-ar plăcea ca atunci când degetele mele ating pielea obrazului tău să simt ce simți. Să nu știi sensul vieții când îmi privești chipul. Să te găsești neliniștit și să-ți auzi sângele cum gonește prin vene. Să-ți spargă timpanul. Să mă pricepi abia când mă vezi ultima dată. Să fiu cel mai bun sfârșit al tău. Să te simți ca-n NIRVANA când îmi pronunți numele.
Și toate astea numai pentru că mi se zguduie mie sufletul când mă ții de mână.