Victor's fairy tale

Part I 

O treaptă! Ce poate fi sus?

Am zis să urc. Un rând. Într-un text.

E greșit? Va fi? Rămâne de văzut, dar nu cred. Ceva adevărat tot e.

Poate nu tot de-acum, dar . _ . _ .

Deja am urcat treapta, pot coborî de vreau. Dar NU.

Un alb strălucitor îmi ia privirea, dar e singurul lucru ce se vede.

Parcă e ceva acolo sus. Altă treaptă? dar e departe. Cum voi ajunge??

Poate trebuie să am răbdare și să fac pașii pe rând. So be it!

Mă apropii dar nu pot realiza ce e. Totuși fac pasul.

Ce se întâmplă? Unde mă duc? Ce e asta?

E prea pufos să fie covorul magic! În plus, e alb. Incredibil de alb. Și nu are formă (cel puțin nu o văd eu).

Totuși e așa plăcut. Plutesc! E o aripă!, realizez brusc. Dar de unde? Așa ceva nu există, doar dacă nu cumva . . . TU ești de vina! NU! Nu am vrut să sune așa. Doar că singur nu aș fi avut cum.

O plajă. Apus. Culoare. Valuri. O urmă pe mal, dar două siluete /:). Un păr , blond și ondulat ce flutură în adierea vântului deși e lung, foarte lung. Alături [ :)) ] o creastă . . . Da, da. D-aia albastră, punk știi tu ce zic.

Dar un lucru e neclar. Blonda nu lasă urme, dar pașește.

Soarele a apus, iar o rază de lună apare. Rămâne singur, fără fată, dar își continuă deplasarea. Să fie doar o închipuire de-a mea? Nu stiu!

O ceață deasă acoperă totul până imaginea anterioară dispare.

Oricum, sunt purtat, plutind, dar nu știu unde.

TO BE CONTINUED . . .  

Part II

Galben! Cerculețe roșii! Contur albastru! E un fluture!

Violet! Linii străvezii și negre! Da! Alt fluture! Mai mulți! Roiuri!

Un disc vișiniu mai că mă lovește, norocul meu că am apucat să îl evit. Mă întorc și văd ceva impresionant! Acel Mare Danez, alb, cu urechile ascuțite parcă zboară în încercarea de a prinde discul, însă timpul se oprește în loc. Dar de unde discul?, și mă întorc.

Ce frumos! Doi ochi albaștri, plini de viață, pomeți roșiica merele și un zâmbet larg, părul blond închis ce cade peste umeri. Rochia albă, prinsă cu un cordon albastru și cu picioarele goale prin iarba verde. Probabil că ea lansase discul.

În spate, ceva mai departe, el privește cu ochi goi în zare.

Admiră? Contemplează? Visează?

Stropi mari cad din cerul ce deodată se întunecă, și nu rămâne decât un trup întins lung de care stropii mari se izbesc și sar în diferite direcții. Nu îl deranjează ploaia ci chiar pot vedea un zâmbet schițat în colțul gurii și rămâne așa până ce totul e acoperit de apă și . . . Simt umezeală! Aripa de sub mine se umezește si cad! Cad în gol, dar nu mi-e frică. Însă parcă nu mai ajung jos. Oare de ce?

O voce suavă mă strigă. Dar nu vreau să mai aud. Prea târziu,îmi zic in gând. Prefer să cad, să simt apa rece ce sper să-mi vindece rănile.

Am căzut jos, exact unde era „el”, dar nu suntem doi. Eram eu de la început.

P.S.:  Nu este creaţia mea. Aştept să vă daţi cu părerea. Nu fiţi prea duri, totuşi.