Un prinţ pierdut

     Alerg, alerg, alerg printr-o pădure întunecată şi rece. Nu ştiu de ce mă împiedic în faldurile rochiei. Când m-am îmbrăcat aşa ? Cu ce ocazie ? Au! Aproape că mi-am rupt piciorul. Ce teren accidentat! Nu se face odată zi ? Parcă alerg în cerc. Nu ajung nicăieri. Şi corsetul mă strânge, deabia dacă pot să respir. Ameţesc. Mă aşez şângă un copac bătrân. Probabil cel mai bătrân din codrul acesta.  Vreau o pereche de jeansi, adidaşi şi un tricou comod, nu hainele astea care-mi întunecă personalitatea. Uite un luminiş. Nu mai am putere, dar trebuie să ajung acolo, poate întâlnesc pe cineva care să mă ajute. Am rămas ca lovită de fulger când am văzut castelul la jumătate de kilometru distanţă. Glumeşti ? Cine m-a aruncat într-un basm ? Visez. În curând telefonul va suna şi mă voi trezi la realitate. Între timp, dacă tot sunt aici voi explora. Îmi scutur rochiţa, îmi aranjez părul buclat ?! şi merg spre palat. La porţile acestuia toţi curtenii mă respectau şi se mirau de înfăţişarea mea răvăşită. O doamnă drăguţă, dar modest îmbrăcat, a venit la mine, a făcut o reverenţă scurtă şi mi-a zis : 

       - Prinţesă Gabriella, regele vă aşteaptă în sala tronului. Veniţi să vă aranjăm. 

       - Poftim ? Ce rege ? Ce salăă ?

       - Probabil aţi uitat. Cu toate pregătirile de nuntă... Vă înţeleg. 

      O durere de cap îngrozitoare m-a lovit deodată. 

       - Ai un antinevralgic ? Sau un nurofen ? 

       - Ce doriţi prinţesă ? 

       - O pastilă cucoană! Ce nu înţelegi ? 

      Femeia s-a speriat, s-a uitat la mine ca la o descreierată şi a fugit urlând: " Prinţesa Gabriella a înebunit! ".

      - Nebună eşti tu, femeie! Nu ai auzit de medicamente ? 

      Toţi ceilalţi m-au privit ciudat şi au început să-şi facă cruce. Buuun, eu sunt o nebună, iar ei sunt supuşii mei. Unde e nenorocita aia de sală a tronului ? M-am învârtit încă un sfert de oră şi mi-am făcut curaj să intru în palat. Îmi plăcea acolo, era imens, luminos. Nu a fost greu să recunosc locul unde trebuia să ajung. Acolo era un bărbat de vârstă mijlocie, hainele regale îl trădau, nu aveai cum să nu-ţi dai seama că el este  regele. M-am dus sfioasă lângă dânsul la fereastră şi l-am salutat politicos.  S-a întors grav către mine : 

      - Gabriella, fata tatii, te aştept de jumătate de oră. Într-un final ai apărut, dar cum îndrăzneşti să vii îmbrăcată aşa ? Astăzi avem lucruri importante de discutat. Trebuie să îţi alegi soţul. Au venit 10  prinţi chipeşi, iar tu umbli hai-hui. Te rog să te duci să te aranjezi! 

      Cuvintele astea m-au lovit în moalele capului. Recapitulare : nu eu sunt stăpâna acestui minunat regat, ci doar fiica celui ce îl stăpâneşte. Minunat până acum. Dar cum vine asta: trebuie să-mi aleg un soţ ? Aşa se face ? Vin băieţii ca la expoziţie şi eu îi analizez iar apoi zic : nu, nu, nu, el rămâne, nu, următorul. Ce frumos! Ia să vedem cum arată prinţii în carne şi oase, căci Făt-Frumos din poveşti era cu adevărat fermecător în imaginaţia mea. 

       Am urcat în cameră, aşa cum m-a îndrumat regele. Am ajuns într-o încăpere imensă, unde se afla un şifonier uriaş, plin cu rochii elegante. Bine dar, nicio rochiţă roşie mulată, nicio pereche de pantofi cu toc ? Asta este, trebuie să mă conformez. Am făcut baie şi apoi m-am îmbrăcat cu o superbă ţinută albastră şi am coborât în sala tronului. Acolo nu mai era nimeni. Pustiu. Îmi auzeam bătăile inimii. Perfect! Acum regele îşi face siesta ?  M-am aşezat pe scaunul regal. Ce confortabil este! Îmi lipseşte coroana şi gata, sunt regină! 

       - Îţi place acolo, nu ?  chicoti un tânăr.

       - A!? Da, e chiar foarte bine. Cine eşti tu de îndrăzneşti să râzi de mine ? 

       Băiatul s-a apropiat, a făcut o plecăciune : 

       - Dacă-ţi spun cum mă numesc nu ar mai avea niciun farmec. S-a apropiat de mine, m-a privit adânc în ochi şi a continuat: Am venit din simplă curiozitate, pentru a mă convinge de ceea ce se spune, şi anume că este în această împărăţie o frumoasă prinţesă. De eşti tu aceea, sunt impresionat. 

      Apoi a plecat, iar eu am rămas cu gura căscată. Deodată s-a făcut întuneric în jurul meu. Iar când a revenit lumina eram în mijlocul unui oraş aglomerat, modern, cu telefonul în mână. Curios era că purtam rochia de basm, mă uitam la mobil dar nu conştientizam la ce îmi foloseşte. Mi-era foarte cald. Am oprit un trecător. 

      - Bunule domn, spune-mi rogu-te, unde mă aflu ? 

      Omul m-a privit şocat şi mi-a răspuns:

      - În România.

      - Ce an ?

      - 2010, domnişoară.

      - Prinţesă, l-am corectat şi am rămas şi eu la fel de uimită ca şi el de ceea ce i-am spus. 

      - E vreun bal mascat ? Vă bateţi joc de mine ? Sunt la camera ascunsă ? 

      - Poftim ? Nu... dar deja plecase. 

      În următorul moment m-a cuprins întunericul şi lumina din sala de mese de la palat m-a orbit. Mi-am dat seama de acest lucru pentru că l-am recunoscut pe rege.

      - Gabriella, pe unde îţi zboară gândul ? La masă ai întârziat, acum nu-mi răspunzi la întrebări, m-a luat tata-rege la rost. 

     - Scuzaţi-mă. Despre ce era vorba ? am întrebat confuză. 

     - Eşti pregătită să-ţi întâlneşti peţitorii ? 

     - Da, tată. 

     - Mâine dimineaţă, după ce servim masa îi vei cunoaşte.

     - Bine tată. 

     M-am dus la culcare. M-am întins pe un pat moale şi am adormit imediat. De dimineaţă m-am aranjat grăbită şi nerăbdătoare să-i văd pe cei 10 candidaţi la mâna mea. În toată graba mea am uitat de micul-dejun regal, aşa că am dat buzna în bucătărie, pe care nu ştiu cum de am nimerit-o. Acolo erau mulţi servitori, bucătari. Toţi îmi dădeau bună dimineaţa şi mă priveau zâmbind, pentru că eram îmbrăcată doar cu rochiţa în care dormisem. Pentru mine arăta obişnuit, dar pentru ei nu. M-am retras ruşinată. Pe scări, în drum spre camera mea m-am întâlnit cu tânărul care-mi vorbise " obraznic ". 

      - Bună dimineaţa, prinţesă! 

      - Bună dimineaţa. 

      - Aceasta este noua modă la castel ? a început să râdă în hohote. 

      - Obraznicule! Ce tupei ai să râzi de mine! Habar nu am care este trend-ul pe aici. Mulţumit ?

      - Nu te supăra Gabriella, mi se pare amuzant faptul că tu, o prinţesă, te prezinţi aşa în faţa supuşilor. 

      - Şi ce contează ? Sunt prinţesă, fac ce vreau! 

      - Eşti arogantă. M-a luat de mână şi m-a aruncat pe un cal negru pur-sânge, s-a urcat şi el şi am mers spre pădurea în care m-am trezit acum ceva timp. 

     - Cum îţi permiţi ?

     - Ţine-te bine, draga mea, mergem într-o scurtă plimbare. 

     Iar m-a învăluit întunericul. Când am clipit eram într-un Porche condus de un bărbat frumos. Tânărul semăna izbitor cu prinţul. Când ne-am oprit m-a întrebat : 

      - Ce s-a întâmplat, iubito ? Nu-ţi mai aminteşti de mine ? 

      Spre surprinderea mea eram îmbrăcată cu o rochie roşie. Nu-mi aminteam de el, singurul lucru familiar era faptul că eu îl vedeam exact ca pe celălalt. 

      - Cum te numeşti ? l-am întrebat încruntată.

      - Ei haide, sunt eu...Şi nu am mai auzit nimic pentru că soarele s-a ascuns şi m-am trezit într-o pădure cu prinţul care m-a " răpit ".

      - TU! Explică-mi ce se întâmplă aici! 

      - Am ieşit să ne plimbăm. 

      - Nu, nu asta. Ceva ciudat se petrece şi nu-mi dau seama ce. Cum te cheamă ? 

      - Asta vei afla curând, nu fi aşa curioasă, Alteţă.

      - O, Dumnezeule! Regele! Am şi uitat! Trebuie să ne întoarcem imediat. 

      - Dorinţa ta e poruncă pentru mine!

      În secunda următoare eram în sala tronului, ca prin minune. Părul răvăşit, fără ţinuta corespunzătoare, am înaintat umilă spre rege. 

      - Scuzaţi-mă Majestate! Am pierdut noţiunea timpului...

      - Şi nu numai, fata tatii. Mă dezamăgeşti Gabriella. 

      - Ce vrei să spui tată ?

      - Toţi pretendenţii tăi au plecat.

      - Nu chiar toţi, Măria-ta! s-a auzit o voce cunoscută mie. Din vina mea prinţesa Gabriella nu a sosit la timp. Vă rog să îmi iertaţi cutezanţa. 

     - Hmm... Care este scopul vizitei dumitale, tinere ?

     - Sunt prinţul Aleksei şi am venit pentru a cere mâna prinţesei, majestate. 

     - Aleksei şi Gabriella, am spus eu şi am leşinat.

    Când mi-am revenit eram pe o plajă, mă bronzam. Alături de mine era el.

     - Aleksei!

     - Da iubito.  Te-ai trezit într-un final.

     - Dorm de mult ? 

     - De vreo 5 ore... Ai visat ceva frumos ? 

     - Aleksei...

     - Nu-mi mai tot spune pe nume. Ce se întamplă cu tine ?

     Nu am apucat să răspund pentru că, de data aceasta lumina soarelui de vară mi-a luat vederea şi am simţit cum buzele îmi sunt strivite.

     - Vai... prinţesă. M-ai speriat de moarte. La un moment dat nu mai respirai. 

     - Aleksei! 

     - Da ?

     - Unde suntem ? 

     - În pădure, unde ai vrut. 

     - Ce este acolo ?

     - Unde ? Ce ?

     - Lumina aceea. Hai să vedem!

     Am ajuns acolo şi am observat că pădurea se termina. O linie argintie era presărată, ca şi cum ar despărţi două ţinuturi. Am trecut linia. 

     - Hai, vino! I-am strigat lui Aleksei. Vino pe partea aceasta.

     - Nu pot! 

     - De ce ?

     - E ceva...Mă ţine pe loc. Şi ce se întâmplă cu hainele tale ?

     - Ce ? m-am privit şi mi-am dat seama că rochia dispăruse. În locul ei aveam jeansi, tricou şi adidaşi. 

     - Ce vrăji faci ? m-a întrebat Aleksei.

     - A... asta ?  Nu e nimic. Vino! Dar el nu mă mai înţelegea. Eu nu-l mai vedeam. Lumina l-a înghiţit. M-am aşezat şi am văzut marginea unui lac în locul unde odinioară Aleksei mă privea cu ochii în lacrimi. În oglinda apei era chipul meu. Râdeam. Aiurea. 

      Prinţule, unde ai dispărut ?