Dor

Mă obsedează un gând. Tot îmi aduc aminte modul în care mi-a prins mâna, cum m-a tras lângă el şi m-a îmbrăţişat scurt.  Cum mi-a rostit numele, cu un aer de surprindere, dulce şi cu dor. Cum a început să vorbească repede şi exuberant, de parcă tot aerul din încăpere nu-i ajungea. Îmi venea să-l trag de mânecă şi să-i zic: "Mai încet, se uită lumea." Dar era mult prea simpatic privindu-mă aşa de parcă deabia m-ar fi cunoscut şi-i făcea plăcere compania mea. 

Ne-am aşezat la o masă în cantină şi am servit câte un suc de portocale. Mă privea insistent de fiecare dată când sorbeam din pahar cu grijă să nu fac zgomot. Am vorbit puţin, a plecat în camera lui de la spital, trist, dar zâmbind totuşi. Din cauza mea ? 

Tu ce ai fi făcut în locul meu ? Ce ai fi făcut dacă ai fi ştiut că mai are doar 2 zile ? I-ai fi spus imediat ? I-ai fi frânt şi ultima speranţă ? Eu nu am putut. I-am promis doar că ne vedem mâine şi poimâine şi în toate zilele până se face bine. Numai că nu ştia adevărul.

A doua zi nu am putut să mă duc la spital, m-a reţinut o nenorocită de migrenă. Nu puteam efectiv să ies din casă. L-am sunat totuşi, nu a răspuns. În dimineaţa următoare, cu noaptea în cap am ajuns la poarta spitalului prima. Am intrat repede pe uşa camerei sale şi pauză:nimeni pe patul alb, aşezat cu grijă.  O infirmieră îmi zâmbeşte trist : "Îmi pare rău pentru fratele dumneavoastră..." . Poftim ? Nici măcar nu e frate-miu. Şi unde a plecat  de îi pare rău ei ? 

Doctorul mă întâmpină cu : "Pe aici vă rog, la dreapta este morga."

Am intrat acolo, în frig şi l-am văzut întins  pe o masă de tablă rece. El mai rece decât orice din camera aia sinistră. Mi-e rău. Ţine minte, nu eram atrasă de el, dar în clipa aia am vrut ca în urmă cu două zile să-l fi sărutat pătimaş, ca un ultim sărut, de despărţire. 

Mi-e dor de el, în fiecare zi. Lui îi e dor de mine ?