Lovefool

        Merg cu spatele printr-o cascadă de oameni. Privirea-mi alunecă pe fiecare trecător. Nu recunosc niciun chip şi chiar dacă aş şti pe cineva, nu vreau să-l ştiu. Mă opresc într-un parc. Zâmbesc singurului cunoscut, ce mă salută cu razele lui reci de toamnă. E clar, nici blândeţea lui nu-mi va topi gheaţa din inimă. Primesc un răvaş de la teiul ascentral. E galben-verzui, îmi place. Îl pun cu grijă în agenda unde-mi strâng gândurile. Nicio emoţie nu-mi încearcă sufletul.

      Doi îndrăgostiţi trec alene prin faţa mea. Îmi întorc ochii. Sunt prea siropoşi pentru gustul meu, astăzi. Îmi strâng lucrurile şi mă opresc în cea mai apropiată cafenea: „Cafeneaua Sufletelor” . Ce nume potrivit pentru starea mea! Nici că se putea mai bine. Îmi comand o cafea, bineînţeles, neagră, dar duuulce, duuulce, că aşa îmi place mie. Deşi e încă devreme, localul e înţesat de priviri amorţite. O chelneriţă înţepată îmi aduce comanda, se uită la mine de sus şi-mi spune răspicat: „În partea aceasta a localului, nu se fumează.”, de parcă aş fi aprins eu vreo ţigară. Oricum, ar fi fost una plină de speranţe, nu narcotice, deci nu aş fi deranjat pe nimeni cu fum de iluzii. Nu am astfel de vicii. Încuviinţez uşor din cap în semn că ştiu acest lucru, deşi aş fi ţipat: „Femeie, nu ai observat că n-am nici măcar brichetă ?? ”
       Savurez liniştită cu gândul departe de licoarea fierbinte. Îmi frig buzele pline dar parcă nici nu simt. Ei bine, pierd noţiunea timpului şi mă trezesc faţă în faţă cu chelneriţa capricioasă, mestecând enervant un orbit: „E ora închiderii don’şoară.”. Mă ridic cu o nervozitate vizibilă, mai mult pentru felul său impertinent de a fi decât pentru ziua haotică ce am avut-o şi plec, lăsând în urmă un „La revedere!” glacial.
      De abia îmi ridic picioarele acoperite cu dresul subţire, pişcat de frigul autumnal. Data viitoare îmi voi lua o geacă mai groasă, desigur, pentru plimbare. Intru în apartament şi un abur de parfum amestecat cu fum de ţigară îmi doboară simţul olfactiv de plăcere. Cunosc mireasma asta. Cândva era drogul meu preferat. Îmi îngheaţă răsuflarea, iar el îmi întinde ceremonios un buchet imens de crini, cu un zâmbet până la urechi. Altădată i-aş fi sărit în braţe, i-aş fi zbrobit buzele catifelate şi ne-am fi trezit a doua zi îmbrăţişaţi. Acum nu! Mai rece ca un iceberg îi analizez ţinuta bine legată, înaltă şi mă opresc în ochii-i verzi, adorabili, mistuiţi de focul iubirii. Pentru o clipă aş fi vrut să-i arăt cât de frumoasă e priveliştea dincolo de uşa de la intrare, dar din politeţe, m-am stăpânit. Recunosc, crinii m-au împiedicat, şi...senzualitatea buzelor lui. Mint. Singură, verdeaţa privirii sale, mi-a topit jumătate din inimă. Slăbiciunea mea, ochii lui ce mi-s atât de dragi...De ei mă îndrăgostesc de fiecare dată când îi văd, deşi îi cunosc pe dianfară, cu fiecare privire sunt alţii, mai frumoşi, mai ispititori. Pic...Pic...Pic... Se aude înăuntrul meu şi o dată cu acest sunet fac un pas spre el. Dar nu, nu-mi risc demnitatea. Nu am să cad pradă ca de fiecare dată dorinţei de a-i soarbe de aproape orice clipire. Lansez cu răceală: „Dacă vrei să înoptezi aici, poţi dormi în living.”, şi plec spre dormitor, lăsându-l cu crinii lui nebuni şi minunaţi. Nu-mi plac,  mai puţin decât foarte tare.
        Noaptea nu am închis un ochi. Spre dimineaţă m-a furat somnul. S-a milostivit Morfeu şi de mine, însă, alarma mă smulge din braţele lui,chiar în momentul când îmi povestea un vis, sau ceea ce credeam eu că e vis, căci îi aud vocea cu iz de ciocolată. Mă irită azi.În bucătărie acelaşi parfum ca aseară. Tutunul mă dezgută de ceva vreme, dar colonia masculină îmi accelerează pulsul. Normal, este o particulă din el...
        Buclele-mi ciocolatii îmi mângâie obrazul. Îmi prind părul într-o coadă lejeră, îi dau bună dimineaţa sec şi plec. Poate să mănânce şi două porţii dacă se străduieşte.
        Simt că toată lumea se uită la mine. Mă enervează. Nu suport să fiu în centrul atenţiei. Da domnule, sunt îmbrăcată în trening şi mă simt foarte bine. Ce este aşa ieşit din comun ? De ce trebuie să vă holbaţi ? Ce trebuie mereu să am fusta aia strâmtă pentru a sta la birou ? Pentru cine nu ştie, mătuşa mea este directoarea firmei, aşa că îmi permit să renunţ la uniformă pentru o zi. Poftim! V-am spus-o. Sau le-aş fi spus-o dacă gândeam cu voce tare. Oricum, parcă am fost prea arogantă. Foarte bine că a fost doar o idee îndrăzneaţă ce nu a părăsit sinapsele. Personalul mă salută cu uimire, atât pentru ţinuta-mi răvăşită cât şi pentru expresia feţei în concordanţă cu ceea ce port. Stau două ore la lucru. Deodată mă ridic ca o furtună şi plec la jogging. Căştile în urechi, la maxim, îmi gâdilă simţurile melodia „The Cardigans - Lovefool”. E veche, recunosc, dar îmi place mult prea mult ca să-i dau delete din playlist. Alerg, alerg, alerg! Ce bine-i! Dacă aş zbura ar fi şi mai bine. Of Doamne!
        Timpul nu ţine cu mine şi seara mă îmbrăţişează înfrigurată. Cafeneaua! Cel mai plăcut loc pentru mine în momentul de faţă. Acasă nu mă duc. Monstrul este acolo. Trebuia să-mi spună când va veni, ca să ştiu când să plec. Nu mă aşteptam la „surpriza ” lui. Şi iar nu mi-am luat haina de toamnă. Zăpăcită mai sunt! Şi nici în cafenea nu pot sta până mâine. Totuşi, un lucru este înmbucurător, nu este chelneriţa , vechea mea „prietenă”. Un tânăr chipeş îmi aduce cafeaua mult aşteptată. O beau mult mai repede decât de obicei şi mă îndrept spre casă. Ce-i în mintea mea ? Dar în suflet ? Nu ştiu, e o ceaţă-n ambele de o tai cu cuţitul. O avalanşă de idei, sentimente răbufnesc şi nu-mi dau pace, unele nici nu zici că-s ale mele... Parcul meu, dragul de el, îmi face cu ochiul. Mă odihnesc pe o băncuţă câteva minute şi-mi continui drumul. Uşa este descuiată, exact cum am lăsat-o de dimineaţă. Deci, este tot aici. Sau poate a plecat şi nu a încuiat. Doamne ajută! Ah! Nu, nu-l vreau lângă mine! Să plece! De ce m-a aşteptat ?! Fiecare por din mine ţipă încordat: „Ieşi afară, netrebnicule!”. Numai gura nu pronunţă nimic, de parcă s-ar sfii de ceva. Îmi rotesc ochii prin toată casa, pentru a-mi confirma mireasma pătrunzătoare de cini. O nu! A pus în fiecare vază florile mele preferate. Îl urăsc. Stă la masa din bucătărie. A stat acolo toată ziua ? În ce fel de om s-a preschimbat de când nu l-am văzut ? Un an e de ajuns să schimbe o persoană ? Mă priveşte ca un copil ce a făcut o boacănă şi aşteaptă iertarea mamei. Azi nu, azi nu iubesc nimic, azi nu iert! Şi totuşi ce-mi veni să mă aşez lângă el şi să-l sărut ?! Vrea să-mi întoarcă favoarea, dar mă cuibăresc repede în braţele lui purnice. Chiar îmi era dor. Mă sărută pe păr, îl privesc pentru o clipă şi-mi reiau locul. Stăm în linişte mult muult timp. Cred că am adormit îmbrăţişaţi, sau cel mai probabil doar eu am dormit, pentru că m-am trezit în acelaşi loc, cu privirea-i verde, dar obosită, deasupră-mi. Nu am mai dormit de mult aşa de bine.
        Euforia de moment trece repde, căci am sărit din braţele lui. S-a speriat şi şi-a fixat instantaneu, o expresie mohorâtă. Zâmbesc amar şi plec de acasă spre serviciu. Dar stai, azi e sâmbătă, iar de luni am concediu. Adică trebuie să-i suport prezenţa, răsuflarea tot timpul lângă mine ? Poate pleacă... Deşi e un gând năstruşnic care ar vrea să-l ştie tot acolo când mă întorc acasă. Hoinăresc şi mă simt din ce în ce mai relaxată. Straniu, mi-e dor de el. Dar trecutul va fi mereu o parte din mine, din noi. Oricum nu trebuie să trăiesc în trecut. Prezentul contează acum. Şi, deocamdată, el este la mine acasă, sau sper să mai fie. Aşadar, simte ceva pentru mine. Dar eu ? Eu ce simt ? Cum ar fi dacă apartamentul meu va fi gol deseară ? Daca voi fi doar eu cu mine ? Pustiu cu toate buchetele de crini, cu amintirea lui în fiecare din ele ? Mi-ar fi greu ? M-aş simţi uşurată ? Liberă ? Sau îngrădită de o nelipsită părere de rău şi durere interioară, pe care nicio doctorie nu o alină ? Nu ştiu. Îmi trebuie timp de gândire. Şi cât timp ? Nu am avut destul un an ? Ştiu că mi-a fost foarte greu să privesc singură luna pe fereastră. Acest gest nu este nimic altceva decât semnul clar că el face parte din mine, cu toate calităţile şi defectele sale. Totuşi de ce a plecat, lăsându-mi doar un bilet, şi acela scris la repezeală ? O enigmă care mă va bântui toată viaţa, dacă nu-mi iau inima în dinţi să-l întreb. Ajung în parcul meu, îl pot numi al meu, pentru că acolo îmi depăn fiecare amintire, acolo despic firul în patru. Băncuţa de lângă tei mă aşteaptă ca de fiecare dată. Odihna îmi face bine, chiar dacă este o zi deprimantă din toate punctele de vedere. Şi după o jumătate de oră ştiu ce să fac, cum să mă comport când îl voi întâlni. Cu siguranţă mă îndrept spre casă cu paşi mărunţi, dar hotărâţi. Nu trebuie să repet ce să îi zic, îmi voi găsi cuvintele pe moment, nu mă îndoiesc de asta, mereu m-am priceput la jocuri de cuvinte. Trec de cafenea, o salut pe chelneriţă, sper că mă ţine minte, este o apariţie simpatică totuşi, în ciuda comportamentului său deplasat uneori. Mă urc într-un tramvai pentru a ajunge mai repde. De când nu am mai mers cu tramvaiul ? Nici nu mai ştiu. În jurul meu sunt chipuri răvăşite, plictisite. Eu zâmbesc prosteşte ca şi cum nu am nicio grijă.
        Intru la repezeală şi îl strig. Tăcere. Nu m-a auzit ? A plecat ? Nu... E doar obosit şi se odihneşte. Asta este. Îmi place să-l privesc cum doarme. Dau buzna în dormitor şi acolo nu e nimeni. Pe obrazi curg şiroaie de lacrimi dulci-amărui. A plecat...S-a dus. Cu atitudinea mea l-am făcut să-şi ia lumea în cap. De data asta, nu e vinovat cu nimic, eu mi-am dorit să nu mai stea lângă mine. Şi e adevărat, nu conştientizezi ceea ce ai, decât după ce pierzi acel lucru. Mă duc în cafeneaua unde poate mă voi linişti puţin. Nici nu intru bine şi fericirea îmi umple sufletul, fiecare capilar. El este acolo, m-a văzut şi-mi zâmbeşte. Parcă zbor până la masa unde stă. Îi sar în braţe, el mă strânge puternic. Îi şoptesc „Mulţumesc!” şi îl sărut pe obraz. Mă ia de mână şi plecăm într-un loc unde să fim doar noi doi, feriţi de ochii iscoditori ai oamenilor. Intrăm în casă, ne împăcăm oficial şi începem să facem bagajele repede-repede. Unde plecăm ? Nu ştiu. Cu el? Oriunde. Arunc tot ce nimeresc în geanta de voiaj şi fugim la gară. Luăm primul tren. Nici nu ne uităm unde se îndreaptă şarpele de metal. Seara se lasă încet-încet, dar acum nu-i mai simt frigul, este el cu mine. Deodată se aude melodia mea preferată „The Cardigans - Lovefool”, îl strâng de mână şi privim cu ochii îndrăgostiţi luna.
         Ce va mai fi de acum înainte ? De ce atâta grabă să aflu ? Cert este că vom fi împreună, voi renunţa la orgoliu şi totul va fi excelent. Se va termina vreodată doza de pasiune dintre noi ?