"Doi ochi albaştri se holbează la mine, de parcă aş fi fost un model sau un star de cinema, iar ea cel mai înfocat fan al meu. Ea este ceea ce eu numesc frumos: ochii mari, de un albastru intens, umbriţi de gene lungi, dese şi arcuite. Ochii săi sunt încadraţi frumos de sprâncenele delicate, nasul mic, gura trandafirie, doi bujori în obraji şi un păr buclat, ciocolatiu. Totul aşezat armonios la un corp în formă de clepsidră, mâini subţiri, gâtul suplu. Nu e înaltă, dar nici foarte scundă. E mândră de înălţimea ei. O cunosc de cinci ani, dar de fiecare dată când o privesc parcă o vad prima oară.
- Şi cum îţi ziceam, plec mâine.
- Cum adică ? Pleci aşa...
- Da, trebuie.
- Bine.
- Bine ? Doar atât ai de zis ?
- Da. Ce vrei ? Mi-e indiferent dacă vii, stai, pleci, te-ntorci.
Am privit-o grav, m-am ridicat şi am plecat. Am ieşit din cafenea şi am luat un taxi.
Numele meu e Tudor, iar pe ea o cheamă Maria. Între noi este o iubire platonică. În general suntem amici, prieteni, dar atât eu, cât şi ea simţim mult mai mult. Am ajuns la apartament şi m-am aşezat pe canapea. Am adormit. M-am trezit după-amiază, târziu şi am văzut un sms de la Amalia: “Scuză-mă, vestea m-a şocat, plus că am şi eu o ceva să îţi zic. Mâine dimineaţă la cafenea, ne întâlnim şi liniştim apele.” Hmm…ce veste îmi va da? Doar nu se mută şi ea!? Timpul a trecut repede, iar ziua următoare m-am simţit mai bine când
i-am văzut zâmbetul.
- Nici nu ştiu cum să încep, vorbea înflăcărat, deabia respira. Am cunoscut pe cineva, îmi pare rău că nu ţi-am zis nimic, dar nu am avut ocazia.
-Mă bucur pentru tine, i-am răspuns şi în gândul meu îmi venea să o spânzur.
- Da, merçi. Dar asta nu e tot. Mă căsătoresc peste trei luni. Şi îmi arată un inel uriaş, pe care eu nu l-aş fi putut cumpăra nici într-o mie de ani. Hidos inel, nu o zic din invidie, dar era urât. Prea mare, nu i se potrivea cu degetele subţiri.
- Aha, am zis sorbind din cafea.
- Vreau ca tu să-mi fii cavaler de onoare, aşa cum se obişnuieşte…De aceea plecarea ta nu mi-a picat bine.
- Sigur, sigur. Am avion. Pa!
- …
M-am purtat ca un copil lăsându-o acolo înghiţindu-şi cuvintele, dar eu nu voi fi cavaler de onoare când se mărită cea pe care o iubesc.
Am plecat la facultate neliniştit şi trist. Două luni nu am mai auzit de Maria, plus că am cunoscut o frumoasă mexicancă, studentă ca şi mine, iar încet-încet am început să uit chipul Mariei, ştii şi tu, ochii care nu se văd se uită, fii convins. Noua mea iubită era o fată vioaie, frumoasă, brunetă, cu parul lung mătăsos, ochii negri şi mai mereu un ruj roşu îi colorează buzele. Îmi plăcea să-mi pierd zilele cu ea, dar mai ales nopţile. Cu trei săptămâni înainte de nunta Mariei am primit şi eu invitaţia. Aveam de gând să nu mă duc, dar Laura a gasit scrisoarea pe măsuţa din hol.
- Mergem la nuntă? m-a întrebat entuziasmată.
- A...unde ? mă prefac că nu-mi dau seama la ce se referă.
- - Cum unde ? şi-mi flurură invitaţia în faţă. La Maria şi Gabriel. Apropo, cine sunt ? Sunt rude de ale tale ?
- - Da, sunt. De fapt nu. Ok, mergem la nuntă, dar nu mai pune întrebări. Te rog. Pregăteşte-ţi bagajele.
- Cred că merit mai multe explicaţii, nu crezi ?
- NU!
- NU?!
Nu i-am mai răspuns, iar ea a ieşit furtunos din apartament şi mergea atât de repede că nu i-am auzit tocurile pe scări decât cinci secunde. Din seara aceea nu am mai vorbit cu Laura, de fapt nu am mai vorbit cu nimeni timp de două zile, nici nu ştiu ce am făcut în aceste două zile. Probabil am dormit. Ştiu doar că a treia zi m-a trezit un miros cald de clătite americane, cu ciocolată, iar în fundal puteam desluşi o melodie în spaniolă. Nici nu m-am obosit să văd cine era în casa mea. Am intrat direct la duş, m-am împrospătat şi am păşit încet în bucătărie.
- Bună dimineaţa iubitule! Îmi zise Laura şi mă sărută zgomotos.
- Bună şi ţie, i-am răspuns fără să schiţez niciun gest.
Fata era toată un zâmbet şi scoase din două pungi uriaşe o rochie roşie şi o pereche de pantofi negri, eleganţi, ca şi rochiţa de altfel.
- Uite, nu-i aşa că se potriveşte pentru nuntă ?
- Da, cred, am răspuns indiferent.
- Merçi. Ia zi, când plecăm ? Am vorbit deja cu ai mei. Sunt pregătită oricând.
- Chiar nu ştiu, i-am răspuns în timp ce savuram clătitele şi sucul de portocale. Te sun eu. Acum trebuie să plec, am cursuri. Tu nu te duci azi la facultate ?
- O, ba da. Am şi uitat. Am plecat. Te iubesc!
- Da, da şi eu. Pa!
Entuziasmul Laurei mă irita, sau Laura mă enerva deja ?! Cred că amintirea Mariei trezea în inima mea sentimente, iar prezenţa mexicană ce mă bătea la cap cu dorinţa de cunoaşte locul meu natal mă sâcâia îngrozitor. Îmi venea să o trântesc să nu se vadă.
Cu o saptămână înainte de data nunţii Mariei, am lut-o pe Laura val-vârtej şi am sosit în România. Ea, fericită că atrăgea toate privirele, da’ nu înţelegea o iotă, eu plictisit de atâtea traduceri şi cu inima cât un purice pentru că urma s-o văd pe Maria, dar nu oricum, ci alături de viitorul soţ.
Cum a cunoscut-o mama, ea şi Laura au devenit cele mai bune prietene. Asta pentru mine era grozav, aveam timp liber şi nu trebuia ca Laura să stea non-stop cu mine.
Mai erau trei zile până la “mult” aşteptatul eveniment, iar eu am sunat-o pe Maria şi i-am cerut să ne vedem la cafeneaua “Beatrice”. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat, am felicitat-o, deşi nu eram sincer.
- Şi te căsătoreşti. Nu ţi se pare că eşti prea tânără ?
- Ai dreptate. Dar nu exista vârstă pentru dragoste.
- Şi el cum este ?
- El se numeşte Gabriel şi este fermecător. Aşteaptă zece minute şi a-i să-l cunoşti.
- Ce ?! Am sărit ca ars.
Ea nici nu m-a băgat în seamă şi a ridicat mâna spre a-l chema pe Gabriel, care doar ce intrase în cafenea. Un bărbat înalt, îmbrăcat la patru ace, total opusul meu. Arătam ca un puşti pe lângă „domnul” Gabriel.
Din discuţia noastră am înţeles că avea nu ştiu ce afacere, s-au cunoscut la o petrecere unde Maria nu ştiu ce căuta şi că deseară ne vedem la cină la mine acasă. La mine? Da, numai eu pot fi atât de dobitoc să-mi invit duşmanul acasă.
Seara au fost foarte punctuali. Le-am făcut cunoştinţă cu Laura şi ne-am aşezat la masă. Noroc că ei cunosc foarte bine limba engleză şi nu am mai fost nevoit să fac pe translatorul. Încă de la început am simţit o atracţie între Gabriel şi Laura. Poate era doar simplă simpatie, dar gestul lui de a-i mângâia braţul în timpul desertului mi-a atras atenţia. Maria nu a observat nimic.
În ziua nunţii m-am trezit târziu şi am dat cu ochii de un bilet ciudat : “Cred că nu te-am iubit aşa de mult cum credeam. Îmi pare rău că te fac să suferi. Laura” Să sufăr ? Ai plecat ?
Dar bagajul cui l-ai lăsat ? Nu-i nimic, îl arunc. Bine că ai plecat şi nu am fost nevoit să te gonesc. Nu te mai suportam oricum.
Am servit micul prânz, m-am aranjat şi am plecat spre casa Mariei. Când am ajuns era o linişte desăvârşită. Mama Mariei m-a întâmpinat cu:
- Bine că ai apărut! Du-te repede sus la Maria.
- …
Am urcat scările zăpăcit şi am rămas în uşă când am văzut-o aşa de frumoasă pe Maria. Mai frumoasă ca oricând. Îmbrăcată în alb, ca un înger, însă un înger devastat. Părul răvăşit, ochii în lacrimi, telefonul în mână, iar un mesaj de la Gabriel suna cam aşa:” Ştiu că e greu să plec chiar în ziua nunţii, dar dacă mi-am întâlnit sufletul pereche, nu am ce să fac. Iartă-mă! Salutări din Vegas.” Clar, Laura şi Gabriel au fugit împreună, nechibzuiţi de parcă ar fi avut 17 ani. Din partea mea nu era nicio problemă, dar Maria era nenorocită. Am strâns-o în braţe şi am lăsat-o să plângă până s-a liniştit singură.
Într-un final a adormit, iar eu împreună cu maică-sa am anulat nunta şi toate invitaţiile, iar apoi am plecat acasă.
A doua zi m-am dus din nou la Maria. Era atât de tristă, plânsă, dar mi-a zâmbit totuşi. Mi-a spus că ţine atât de mult la mine şi mi-a mulţumit că sunt un prieten aşa de bun. "
Maria se opri din citit şi îşi şterse o lacrimă fierbinte după obraz. Ea de ce nu a văzut iubirea asta ? Unde îi erau ochii, mintea ? La Gabriel ?
"După două săptămâni m-am întors la facultate. Am terminat şi facultatea. Dragostea mea pentru Maria nu s-a terminat.În viziunea ei am rămas doar cel mai bun prieten, gata să-i sară în ajutor şi nimic mai mult. Azi am mai aflat o veste îngrozitoare. Sunt bolnav de cancer. M-am întors în ţară pentru a-mi începe cariera de medic, şi aflu că trebuie să-mi caut un doctor. Plus unul pentru inimă. De mâine mă internez. Dacă o să mor nu o să uit niciodată că o iubesc pe Maria."
Aici s-au terminat însemnările lui Tudor. Restul erau mâzgăleli fără sens, cerneală întinsă, nimic descifrabil. Doai ici-colo se desluşea clar numele : Maria.
Maria strânse în braţe agenda îmbrăcată în piele. Mama sa o îmbrăţişă şi îi şopti:
- Ţi-am zis să pleci în SUA. Acum nu mai ai cum să te duci după el.
- Da mamă, acum nu. Dar mai devreme sau mai târziu tot o să ajung lângă el.
Sfârşit