Ne-am aşezat la o masă în cantină şi am servit câte un suc de portocale. Mă privea insistent de fiecare dată când sorbeam din pahar cu grijă să nu fac zgomot. Am vorbit puţin, a plecat în camera lui de la spital, trist, dar zâmbind totuşi. Din cauza mea ?
Tu ce ai fi făcut în locul meu ? Ce ai fi făcut dacă ai fi ştiut că mai are doar 2 zile ? I-ai fi spus imediat ? I-ai fi frânt şi ultima speranţă ? Eu nu am putut. I-am promis doar că ne vedem mâine şi poimâine şi în toate zilele până se face bine. Numai că nu ştia adevărul.
A doua zi nu am putut să mă duc la spital, m-a reţinut o nenorocită de migrenă. Nu puteam efectiv să ies din casă. L-am sunat totuşi, nu a răspuns. În dimineaţa următoare, cu noaptea în cap am ajuns la poarta spitalului prima. Am intrat repede pe uşa camerei sale şi pauză:nimeni pe patul alb, aşezat cu grijă. O infirmieră îmi zâmbeşte trist : "Îmi pare rău pentru fratele dumneavoastră..." . Poftim ? Nici măcar nu e frate-miu. Şi unde a plecat de îi pare rău ei ?
Doctorul mă întâmpină cu : "Pe aici vă rog, la dreapta este morga."
Am intrat acolo, în frig şi l-am văzut întins pe o masă de tablă rece. El mai rece decât orice din camera aia sinistră. Mi-e rău. Ţine minte, nu eram atrasă de el, dar în clipa aia am vrut ca în urmă cu două zile să-l fi sărutat pătimaş, ca un ultim sărut, de despărţire.
Mi-e dor de el, în fiecare zi. Lui îi e dor de mine ?
